„Cea dintâi maximă era de a mă supune legilor şi obiceiurilor ţării mele,
păstrându-mi religia în care a fost crescut în copilărie şi conducându-mă în
toate privinţele după opiniile cele mai cumpătate şi înţelepte, aplicate de
oamenii cei mai cu judecată cu care aş fi avut de a face.”
DESCARTES – Discurs asupra metodei
Prima maximă invocă autoritatea bunului simţ, „lucrul cel mai bine împărţit din
lume.”Dacă gândim solitar, în şi prin noi înşine – antiscolastic – îmbrăţişând o
atitudine solipsistă, acţionăm doar împreună cu ceilalţi, suntem înlănţuiţi într-o
spaţio-temporalitate comună, al cărei control nu-l deţinem. În ordinea acţiunii
momentul îndoielii – esenţial pentru investigaţiile noastre pozitiviste – poate fi
dezastruos, fiind echivalent cu nehotărârea, „cel mai mare rău dintre toate”.
„Cea de-a doua maximă a mea era de a fi cât mai ferm şi mai hotărât cu
putinţă în acţiunile mele şi de a urma constant chiar opinii mai îndoielnice
odată ce m-am hotărât să le accept ca şi când ar fi opinii sigure: imitam în
felul acesta pe călătorii care, văzând că au pierdut drumul în pădure, nu
trebuie să rătăcească când într-o parte, când într-alta, nici să se oprească
într-un loc, ci să meargă mereu în aceeaşi direcţie şi să n-o schimbe din
orice pricină, chiar dacă la început poate numai întâmplarea i-a determinat
s-o aleagă; căci astfel chiar dacă nu se îndreaptă încotro doresc, cel puţin
vor ajunge undeva unde cu siguranţă va fi mai bine decât în mijlocul
pădurii.”
DESCARTES – Discurs asupra metodei
Fermitatea acţiunii, care nu poate fi găsită în opinii, îşi va avea sursa (exclusivă) în
hotărârea cu care s-a optat pentru una dintre ele. S-ar putea să nu găsim nici un motiv
pentru a considera o hotărâre preferabilă altora, suntem însă întotdeauna îndreptăţiţi
şi obligaţi să facem o alegere, pentru a fi scutiţi de neplăcerile amânării. După alegere
voinţa are menirea de a o susţine, de a o face „foarte adevărată şi foarte sigură”.
Adevăratul suport al alegerii este voinţa care nu se supune nici unei condiţionări, şi
nu este obligată să se justifice în nici un fel şi faţă de nici o instanţă. Din faptul pur de
a vrea decurge o certitudine pe care nici o operaţie cognitivă, nici o deliberare nu ar fi
putut-o pregăti. Acţiunea este singurul răspuns, indiferent de dificultăţile ce vor
apărea. Adevărul acţiunii este de negăsit în prezent, de aceea el trebuie lăsat pe seama
viitorului. Valoarea alegerii nu constă în ceea ce alegem, ci doar în actul arbitrar al
alegerii, care are ca resort voinţa, izvorul nesecat al valorii hotărârilor noastre.
Singurul lucru de care nu ne putem dispensa este perseverenţa, efortul de a conserva
alegerea pentru a fi ferit de deziluzii. Constanţa este astfel virtutea ce justifică în cel
mai înalt grad efortul nostru de a o cultiva, având grijă să nu o confundăm cu
fidelitatea, care nu este decât o pasiune. Dacă fidelitatea nu face decât să ne lege de
momentele trecutului, constanţa carteziană constă în reafirmarea permanentă a
voinţei în momentele prezentului.
„A treia maximă era de a încerca întotdeauna să mă înving pe mine însumi
mai degrabă decât soarta şi să schimb mai degrabă dorinţele mele decât
ordinea lumii şi în genere, de a mă obişnui să cred că nu există nimic care
să fie în întregime în puterea noastră, în afara gândurilor noastre, astfel că
după ce am acţionat cât mai bine asupra lucrurilor exterioare, ceea ce a
rămas neîndeplinit ne este cu adevărat imposibil. Şi numai acest fapt mi se
părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un lucru pe care
nu l-aş putea obţine, ceea ce mă face fericit.”
DESCARTES – Discurs asupra metodei
Omul cartezian trebuie să-şi impună pentru a nu se lovi de imposibil, să nu
dorească nimic din ceea ce nu este în starea să facă, să respecte metoda din care sunt
deduse cele trei „reguli de morală”. Aşa cum metoda ne învaţă să selectăm, să
împărţim, să clasificăm dificultăţile, acţiunea ne impune să acordăm prioritate
anumitor lucruri dacă dorim să obţinem altele. Nimic nu este posibil dintr-odată. Este
necesar să învăţăm să ne înăbuşim dorinţele şi să le adecvăm posibilităţilor noastre
într-o acţiune de renunţare comodă dar temporară. În felul acesta vom putea aduce în
sfera realizabilului din ce în ce mai multe lucruri, până când dominaţia ordinii
universale se va extinde asupra întregii realităţi.
„…este posibil să ajungem la cunoştinţe care să fie foarte folositoare în
viaţă şi în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli s-ar putea găsi
una practică, prin care, cunoscând puterea şi acţiunea focului, a apei, a
aerului, a aştrilor, a cerurilor şi a tuturor acelor corpuri care ne înconjoară,
tot atât de distinct cum cunoaştem diferitele meserii ale meşteşugarilor
noştri, le-am putea da, în acelaşi timp, toate întrebuinţările pentru care se
potrivesc, devenind în modul acesta întru câtva stăpâni şi posesori ai
naturii”.
DESCARTES – Discurs asupra metodei
Artele şi ştiinţele vieţii 