4 comentarii

”Tango-El pasion” I

tango VIPână în anul 1803 cuvântul tango este cuprins în dicționarul spaniol al Academiei Regale ca ”tángano”, o variantă a unui os sau  piatră. Din 1889 este inclus un al doilea sens al tangoului ca ” dans de oameni negri sau din America.” Cu toate acestea, a trebuit să treacă aproape 100 de ani pentru a  fi definit în dicționar ca „tânăr dans Argentinian sub forma binară muzicală ritmată, răspândit pe plan internațional.”

J.L. Borges îşi amintea că în Buenos Aires-ul copilăriei sale: „…la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat“. De la statutul de dans al oamenilor de jos şi al bordelurilor până la încoronarea în saloanele occidentale, tangoul a parcurs o istorie complexă între Noul şi Vechiul Continent, cu o strălucită oprire la Paris.

Perioada anilor 1920- 1940 este perioada în care au loc mari transformări în ceea ce însemnase tangoul pană în momentul acela. Deja tangoul luase cu asalt Europa, bandoneonul îşi găsise locul în orchestrele de tango, şi apăruse sextetul clasic de tango, dar cantăreţii din Garda Veche erau în majoriate autodidacţi, şi fără nici un fel de cunoştinţe muzicale. Din anii 20 muzicieni de formaţie clasică încep să cânte şi să compună muzică de tango.

Unul din exponenţii lor este violonistul Julio de Caro, care dă complexitate muzicii de tango. Acum, aproape la orice colţ de stradă din Buenos Aires şi Montevideo există o cafenea sau un club unde se cântă şi dansează tango, iar carierele multor compozitori şi muzicieni au început în aceste locuri. În anii 30 tangoul decade pentru o perioadă din cauza dictaturii militare din Argentina, şi asta a avut influente şi asupra muzicii.

Este şi perioada primei sciziuni în muzica de tango, odată cu apariţia, în 1935 a lui Juan D’Arienzo şi a lui Rodolfo Biagi. Juan D’Arienzo, violonist, nu unul foarte bun, renunţa la vioară pentru a infiinţa o orchestra de tango, şi impreună cu pianistul Rodolfo Biagi crează un stil rapid, cu un ritm caracteristic şi electrizant, pe care dansatorii l-au gasit absolut irezistibil. Iubitorii tangoului “academic” au fost fost şocaţi de stilul D’Arienzo-Biagi, pe care îl considerau lipsit de subtilitate şi fără nici o inovaţie muzicală (De Caro se pare, chiar afirmă că stilul nu va ţine mai mult de o vară). Dar noul stil are o influenţă majoră în toată muzica perioadei, iar D’ariento, denumit “regele ritmului” se dansează la milongile din toată lumea şi astăzi.

Tot acum dansul începe să se rafineze iar ”obscenitatea” care îl caracteriza la începuri dispare. Compozitori, aranjori, textieri, cântăreţi, încep să se întreacă în a aduce muzicii noi inovaţii. Este începutul perioadei marilor orchestre: Troilo, Di Sarli, Calo, Demare, Pugliese.”

Sursă:”O ISTORIE A TANGOULUI” -eseu de Jorge Luis Borges

Anunțuri

4 comments on “”Tango-El pasion” I

  1. Thanks for following my blog and liking my posts! You’ve got a great site, I’ll be a constant visitor now!
    Blessings:)

  2. Nice reading about you.

    Thanks. for visiting my blog Ajaytao2010@wordpress.com. Browse through the category sections, I feel you may definitely find something of your interest.

  3. […] scurtă istorie a tangoului a fost prezentată aici. Însă pe scurt, poate fi reprezentată şi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: